De câte ori, unii dintre noi, n-am vãzut un copil cum sare si topãie, lovindu-se de pereti, transformând sala de clasã sau propria casã într-o arenã? Ori de cate ori ne-am dat seama cã propriul copil nu poate citi sau memora tabla înmultirii sau pur si simplu se rãtãceste  pe coridoarele scolii pentru cã încurcã stânga cu dreapta? Un alt copil nu poate arunca sau prinde o minge si se împiedicã la tot pasul, fiindu-i greu sã se orienteze prin spatiul înconjurãtor. Apoi mai sunt si acei copii care au cãderi nervoase si emotionale deoarece sunt cronic prea stimulati sau excitati de luminã si zgomot.

   Toti acesti copii suferã de ADHD (attention deficit hyperactivity disorder), dyslexia (copilul are probleme de învãtare: dificultate în recunoasterea si întelegerea limbajului scris) si dyspraxia (necoordonare muscularã totalã sau partialã).

Conform specialistilor prin hiperactiv se întelege o persoanã mai activã în general într-un mod lipsit de finalitate, comparativ cu alte persoane de aceeasi vârstã, la masã, somn, lecturã, studiu sau alte activitãti. Hiperactivul pare mereu in miscare. Unii copii prezintã aceastã stare de neobositã supraactivitate în mod constant, urmare nu a bucuriei sau a nelinistii ci a faptului cã pãrti din creierul lor sunt afectate. Comparati cu cei de vârsta lor, ei sunt mai greu de manevrat din cauza agitatiei, neatentiei si lipsei de maturitate.

         Rolul pãrintilor în hotãrârea destinului copiilor cu sindrom hiperactiv (ADHD), în elaborarea politicilor sociale, politicilor educationale, de sãnãtate, etc, în stabilirea tipului si calitãtii serviciilor pentru copiii lor, cât si la nivel legislativ este foarte important. Despre cercetare si despre pregãtirea profesionistilor nu mai vorbim. Dupã peste 40 de ani de inexistentã a societãtii civile si de înãbusire a initiativei omului de rând, la care se adaugã contextul actual de incoerentã legislativã în domeniul protectiei copiilor sau adultilor, al slabei informãri si comunicãri interministeriale, al birocratiei si/sau a neimplicãrii reale si eficiente a autoritãtilor, institutiilor responsabile, multi pãrinti considerã cã ei singuri, societatea civilã în general, nu au/are nici o sansã sã schimbe ceva din starea de fapt, nesatisfãcãtoare în care se aflã copiii lor.

DE CE?

Hiperactivitatea si simptomele asociate ei sunt dificil de tratat si, în mod obisnuit, nu se rezolvã din prima încercare. Aceasta deoarece copilul hiperactiv nu are numai o singurã problema ci mai multe (grad de atentie redus, agitatie, agresivitate, imaturitate, mod defectuos de a învãta, etc.) si are nevoie de ajutor pentru toate dificultãtile întâmpinate, în alt mod la fiecare dintre ele. Iar pe lângã aceste probleme specifice mai apare o alta, majorã: respingerea copiilor hiperkinetici de cãtre societate, de cãtre acele persoane care ar trebui sã le îndrume pasii în primii ani de scoalã... Intoleranta acelor persoane care se autointituleazã dascãli (?!) este de neconceput pentru o societate care se doreste a fi deschisã. În România copii hiperkinetici sunt marginalizati de cãtre unele cadre didactice doar pentru cã acestea nu pot întelege nevoile speciale ale acestor copii sau doar pentru faptul cã nu se integreazã unui tipar prestabilit al scolarului, cãci este neîndoielnic faptul ca în scoalã mai mult decât acasã, copiii sunt obligati sã se conformeze unor reguli. Ei trebuie sã stea linistiti mai mult timp, sã se concentreze mai mult si li se acordã mai putinã atentie individualã.

PENTRU CE?

 Frustrãrile datorate inexistentei sau ineficientei serviciilor de toate tipurile, a abuzurilor, le vãrsãm probabil în accese ineficiente de furie pe moment sau chiar le înghitim, si le vãrsãm acasã, între patru pereti. Nu ar trebui sã tolerãm ceea ce ni se pare incorect, de proastã calitate, încãlcarea legii, orice abuz din partea acelora care au datoria sã rezolve problemele noastre sau sã ofere servicii onorabile pentru copiii nostri, lucrurile continuând sã persiste în aceeasi formã. Apatia noastrã, a pãrintilor, si speranta cã lucrurile se rezolvã de la sine sau cã se vor gãsi altii sã le rezolve, nu ajutã la nimic. Trebuie sã iesim din amortealã - chiar dacã situatia economicã nu ne ajutã deloc - pentru a putea influenta mersul lucrurilor în domeniul hiperkineziei si al drepturilor persoanelor cu ADHD. Experienta, expertiza în vreun domeniu, orice tip de resurse pe care le putem atrage ar trebui sã le punem în beneficiul copilului nostru, dar si a altora ca el care poate au în spate o familie cu mai putine posibilitãti sau nu o au deloc. Este si o chestiune de solidaritate si de moralã crestinã!

ÎI ASTEPTÃM PE TOTI PÃRINTII AI CÃROR COPII AU PROBLEME

CU ADHD-UL SÃ NE CONTACTEZE!